O terapie diferita de ce intalnesti de obicei – pentru cei care nu mai vor sa li se spuna cine sau cum sa fie.
Introducere: Ce este psihoterapia centrata pe persoana
Psihoterapia centrata pe persoana, dezvoltata de Carl Rogers, este o abordare umanista care porneste de la ideea ca fiecare persoana are in interior resursele pentru crestere, vindecare si dezvoltare.
In aceasta forma de terapie, nu exista o autoritate care iti spune „ce sa faci” sau „ce e gresit cu tine”, ci un spatiu relational in care tu esti in centrul procesului, iar terapeutul te insoteste cu autenticitate, empatie si acceptare neconditionata.
Aici nu trebuie sa te conformezi unui plan sau unei retete prestabilite.
Esti ascultat, nu analizat.
Sprijinit, nu corectat.
Primit, nu evaluat.
Este o terapie care onoreaza ritmul tau interior si iti ofera spatiul sa te auzi, poate pentru prima data, fara zgomotul asteptarilor exterioare.
Daca vrei sa intelegi mai clar ce face un psihoterapeut si cu ce se diferentiaza de alte specializari din domeniu, poti citi acest articol in care am explicat pe scurt diferentele esentiale.
Pentru cine este potrivita aceasta abordare
-
Pentru persoane care se simt coplesite sau blocate si nu mai stiu cine sunt cu adevarat.
-
Pentru cei care nu vor sa li se spuna „ce sa faca”, ci isi doresc sa isi regaseasca claritatea din interior.
-
Pentru oameni care au avut experiente relationale dificile si cauta o relatie sigura, in care sa se reconstruiasca.
-
Pentru cei cu un nivel ridicat de constientizare de sine sau pentru persoane foarte sensibile emotional.
Cum a inceput totul pentru mine
Am trait mult timp cu senzatia ca trebuie sa fiu „intr-un anumit fel” ca sa fiu acceptata sau in siguranta.
Sa nu fiu criticata.
Sa nu fiu certata.
Sa nu fiu „prea mult”.
Asa am invatat sa ma adaptez. Sa citesc expresii. Sa anticipez tonuri. Sa imi reglez cuvintele in timp ce vorbesc. Sa ma micsorez ca sa nu fiu o dificila.
Stii senzatia aceea cand simti ca nu ai loc complet in viata ta?
Cand te strangi putin in tine insati – nu fizic, dar aproape ca ti se incordeaza umerii si stomacul – doar ca sa nu deranjezi?
Asa traiam eu. Zi dupa zi. Ani la rand.
Toate aceste incercari nu mi-au adus linistea pe care o cautam. Nu m-au facut sa ma simt mai iubita sau mai in siguranta. M-au golit, incet. M-au facut sa ma pierd pe mine.
Pana si eu am inceput sa ma abandonez, asa cum, in mod subtil, si ceilalti imi sugerasera sa o fac. Nu direct, nu cu vorbe. Ci prin asteptari. Prin priviri. Prin nevoia lor de a interactiona cu o versiune „comoda” a mea.
Si, in timp ce incercam sa fiu acea versiune, am ajuns intr-un punct in care nu ma mai recunosteam. E ca si cum te uiti intr-o oglinda, dar ce vezi in ea nu-ti mai spune nimic familiar.
Primul contact cu psihoterapia centrata pe persoana
In anul 3 de facultate, la un seminar in care ni s-au prezentat mai multe forme de psihoterapie, am auzit pentru prima data despre psihoterapia centrata pe persoana.
Eram intr-o sala obisnuita, cu prezentari teoretice, dar la un moment dat ceva s-a schimbat in felul in care ascultam.
Cand au fost prezentate principiile de baza – empatia autentica, acceptarea neconditionata, autenticitatea terapeutului – am simtit o reactie in corp: o relaxare in piept, o inspiratie mai adanca, acel moment in care ceva din interior recunoaste un adevar.
Nu a fost un gand logic. A fost un „da, exact asta am simtit toata viata”.
A fost prima data cand o abordare psihoterapeutica punea in cuvinte ceea ce eu am trait tacut ani de zile.
Ca nu trebuie sa te conformezi pentru a fi acceptat.
Ca nu trebuie sa demonstrezi nimic.
Ca esti primit(a) exact asa cum esti.
Ce m-a atins cel mai mult
Empatia autentica – nu una formala, ci una simtita.
E senzatia aia cand cineva nu doar te asculta, ci chiar te insoteste in povestea ta. Cand nu trebuie sa iti explici durerea in 100 de moduri, pentru ca cel din fata ta nu te corecteaza, nu incearca sa-ti repare trairile, ci doar le primeste. Complet. Fix asa cum sunt ele pentru tine.
Acceptarea neconditionata a fost, pentru mine, iarasi o surpriza. Ca si cum am purtat ani de armuri invizibile si, brusc, am avut voie sa le las jos. Fara sa trebuiasca sa „merit” acel spatiu.
Autenticitatea terapeutului m-a facut sa simt ca nu vorbesc cu un rol sau cu un profesionist care bifeaza pasi dintr-un manual, ci cu un om. Un om prezent, real, care nu se ascunde dupa cuvinte perfecte.
Intr-o lume in care m-am straduit sa fiu acceptata prin adaptare, am descoperit ca exista si un mod de a fi primit prin simpla prezenta.
De ce am ales aceasta abordare
Cand am ales sa ma specializez in psihoterapia centrata pe persoana, nu stiam neaparat ca nu este o cale populara. In Romania, in prezent, sunt doar in jur de 100 de psihoterapeuti formati in aceasta directie, in timp ce terapiile directive – in special cele cognitiv-comportamentale – sunt practicate de mii de specialisti.
Eu insa nu am rezonat niciodata cu terapiile directive. Adevarul este ca am primit directivitate toata viata. Mi s-a spus cum ar trebui sa fiu, cum sa gandesc, cum sa reactionez, ce e „bine” si ce nu sa fac. Am crescut intr-un mediu constant corectiv, in care vocea mea nu avea loc. Nu m-a modelat, m-a strivit.
Si tocmai de aceea, ideea de a deveni eu insami un terapeut care spune oamenilor ce sa faca nu a avut niciodata sens pentru mine. Nu pot oferi mai departe ceea ce mie insami mi-a ranit libertatea interioara.
Formarea in aceasta abordare nu a fost calea usoara. Dureaza 4 ani, mai mult decat multe alte formari populare. Procesul de supervizare este riguros si necesita o implicare reala.
Dar pentru mine, nu a fost o decizie financiara sau una de convenienta. A fost cea care avea sens. A fost calea care se potrivea cel mai bine cu mine, cu istoria mea, cu valorile mele, cu identitatea mea si cu ce tip de psihoterapeut voiam sa devin.
Psihoterapia centrata pe persoana nu este doar o metoda. Este un mod de a privi viata. Este o pozitie clara fata de relatii: nu prin directive, nu prin presiune, ci prin prezenta, libertate si un spatiu in care nu trebuie sa fii altcineva sau altfel ca sa meriti sa fii vazut.
Poate si de aceea, pentru multi oameni care au trait multa directivitate in viata lor – oameni carora li s-a spus constant ce sa faca, ce sa simta sau cine ar trebui sa devina – acest tip de terapie vine ca o gura de aer dupa ani intregi in care respiratia sufocata.
Pentru prima data, nu mai trebuie sa demonstrezi nimic. Nu trebuie sa te conformezi unui plan sau unui manual.
Nu trebuie sa fii „bun la terapie”.
Tot ce ti se cere este sa fii tu. Chiar si atunci cand nici tu nu mai stii exact cine esti.
Cum se simte acest proces
Pentru multi oameni care au trait multa directivitate, ajungerea intr-un spatiu terapeutic nondirectiv e un soc bland. Un soc pentru ca e ceva atat de diferit de ce au trait inainte. Bland pentru ca nu doare. Ci deschide.
La inceput, cei mai multi vin cu tot corpul incordat. Umerii usor ridicati, barbia tensionata, respiratia scurta. Nu trebuie sa spuna nimic pentru a intelege ca sunt obisnuiti sa se apere chiar si atunci cand situatia nu o cere.
Unii privesc atent, de parca ar astepta sa fie corectati. Altii tac, dar e o tacere rigida, nu una linistita.
Este acea „vigilenta” interioara care spune: „urmeaza sa fiu evaluat, trebuie sa spun lucrurile corect”.
Dar pe masura ce relatia se construieste si spatiul devine sigur, ceva incepe sa se schimbe subtil.
Respiratia devine mai adanca, fara ca ei sa-si dea seama exact cand. Umerii coboara usor. Nu mai e nevoie sa caute cuvintele perfecte. Tacerea nu mai e grea, ci devine un loc in care pot ramane.
Privirea nu mai cauta aprobarea, ci incepe sa se aseze.
In corp, asta nu e o senzatie spectaculoasa. Nu seamana cu un moment de film in care „se rezolva totul”. E mai degraba o usurare tacuta. Ca si cum ceva ce a fost mereu incordat se dezleaga incet, in ritmul propriu.
Este sentimentul de a fi undeva unde nu trebuie sa te justifici. Unde nu trebuie sa lupti pentru dreptul de a exista asa cum esti.
Pentru multi, acesta este momentul in care incep sa se auda pe ei insisi pentru prima data fara filtru. Sa isi dea voie sa spuna lucruri pe care le-au inghitit ani intregi. Sau, pur si simplu, sa taca fara frica.
Aici nu e nevoie sa „performam”. E suficient sa fim.
Beneficiile reale pentru client
Intr-un proces terapeutic centrat pe persoana, schimbarile nu vin brusc. Nu sunt spectaculoase la exterior, dar in interior pot fi profunde si transformatoare.
-
Recuperarea propriei voci interioare – la inceput e abia o soapta, dar in timp devine clara si puternica. Multi oameni imi spun ca incep sa respire mai adanc, iar corpul nu mai sta atat de incordat.
-
Reconectarea cu tine – nu cu versiunea „prezentabila”, ci cu tine cel real. Spatele se indreapta usor, iar cuvintele nu mai sunt filtrate de frica.
-
Reducerea rusinii si autocriticii – cand nu trebuie sa demonstrezi nimic, corpul iese din alerta. In loc de nod in stomac, apare o caldura discreta sau o senzatie de usurare.
-
Cresterea increderii in sine – nu mai intrebi mereu „oare e ok ce simt?”, pentru ca incepi sa simti raspunsul in tine.
-
Spatiu de siguranta emotionala reala – umerii coboara, tacerea nu mai doare, privirea se odihneste.
-
Schimbari autentice si durabile – pentru ca nu sunt impuse, ci cresc din interior.
A fi alaturi fara a controla
A fi intr-un proces terapeutic nondirectiv nu inseamna ca esti singur.
Nu inseamna ca esti lasat sa te descurci cu tine fara sprijin sau fara ghidaj.
Doar pentru ca nu iti dau teme sau sfaturi nu inseamna ca doar observ.
Din contra: sunt alaturi de tine intr-un mod care contine tot ceea ce simti si esti.
Un mod care nu iti spune cine sa devii, ci iti ofera un spatiu in care poti sa descoperi tu insuti cine esti si ce ai nevoie.
Prezenta intr-o astfel de terapie nu e rece si neutra. E o prezenta vie, calda, ancorata.
Nu iti spun eu incotro sa mergi, dar te insotesc in directia pe care o simti tu potrivita. Nu iti spun cine esti, dar sunt alaturi de tine in timp ce incepi sa te auzi si sa te vezi mai clar.
In loc de concluzie
Pentru mine, psihoterapia centrata pe persoana inseamna sa revii, pas cu pas, la libertatea de a fi tu.
Despre acel moment in care nu trebuie sa demonstrezi nimic.
Despre taceri care nu judeca. Despre prezenta care nu cere. Despre a fi primit(a) asa cum esti.
Daca ai trait mult timp adaptandu-te, poate ca nu ai nevoie de inca o voce care sa iti spuna ce sa faci.
Poate ca ai nevoie de un spatiu in care sa te regasesti.
Unde nu esti „prea mult”. Unde nu trebuie sa te micsorezi.
Acolo incepe vindecarea.
Incet. Profund. Autentic.
Daca ceea ce ai citit aici a rezonat cu tine si iti doresti sa descoperi cum ar fi sa fii intr-un astfel de spatiu, te invit sa programezi o sedinta