Când viața arată bine din exterior, dar tu nu te mai simți bine în ea

Poate mergi la muncă în fiecare zi, îți faci treaba, răspunzi la mesaje, te vezi cu prietenii și continui să faci toate lucrurile pe care le făceai și înainte.

Din exterior, viața ta poate să pară în regulă.

Și totuși, tu simți că ceva s-a schimbat.

Poate ești obosit aproape tot timpul. Lucrurile care înainte îți făceau plăcere nu te mai atrag la fel de mult. Ai din ce în ce mai puțină energie pentru oameni, pentru relații sau pentru lucrurile pe care le făceai pentru tine.

La muncă reușești să faci ce ai de făcut. Dar când ajungi acasă, simți că nu mai ai energie pentru nimic.

Și pentru că încă reușești să îți duci responsabilitățile, poate îți este greu să iei în serios ceea ce se întâmplă.

„Poate sunt doar obosit.”

„Poate am nevoie de o vacanță.”

„Poate trece perioada asta.”

Uneori chiar trece. Alteori, lunile trec și tu continui să te simți la fel.

Depresia nu înseamnă întotdeauna că nu mai poți face nimic

Am vorbit recent despre depresie și atacurile de panică în rândul tinerilor într-un interviu pentru Libertatea, iar una dintre ideile despre care am discutat acolo a fost tocmai felul în care depresia poate trece neobservată atunci când, din exterior, persoana pare să își continue viața ca înainte.

Avem tendința să asociem depresia cu o persoană care plânge mult, nu se mai poate ridica din pat, nu mai merge la muncă sau nu mai poate avea grijă de lucrurile obișnuite din viața ei.

Și, sigur, depresia poate arăta și așa.

Dar nu întotdeauna.

Sunt oameni care continuă să meargă la facultate sau la muncă, își respectă responsabilitățile, ies cu prietenii și, pentru cei din jur, par să fie bine.

Doar că toate astea încep să consume aproape toată energia pe care o au.

Ajung acasă și se prăbușesc. Nu mai au energie pentru viața lor personală, nu mai simt prea multă bucurie și au senzația că zilele trec una după alta, iar ei doar încearcă să țină pasul cu ele.

Uneori nici măcar nu este o tristețe foarte clară.

Poate fi mai degrabă un sentiment de gol, o lipsă de interes sau senzația că nu mai ești foarte conectat la propria viață.

„Am tot ce îmi trebuie. De ce nu sunt fericit?”

Aud uneori întrebarea asta și în cabinet.

Sunt persoane care ajung în terapie fără să existe neapărat o criză evidentă în viața lor.

Au făcut multe dintre lucrurile pe care credeau că trebuie să le facă. Au terminat o facultate, au un job, poate o relație, prieteni, o viață care din exterior pare să arate bine.

Și totuși, ceva lipsește.

Uneori apare o nemulțumire constantă. Alteori o oboseală care nu trece nici după un weekend liber sau după o vacanță. Alteori pur și simplu sentimentul că fac foarte multe lucruri, dar nu prea mai știu pentru ce.

Iar faptul că, obiectiv, „nu le lipsește nimic” poate face experiența și mai confuză.

Pentru că apare imediat și autocritica:

„De ce nu pot să fiu mulțumit?”

„Alții au probleme mult mai mari.”

„Ce e în neregulă cu mine?”

Dar faptul că viața ta arată într-un anumit fel din exterior nu spune neapărat foarte multe despre felul în care o trăiești tu.

Poți să faci tot ce ai învățat că „trebuie” să faci și să descoperi, la un moment dat, că ai fost atât de atent la ce trebuie, ce se așteaptă de la tine și ce ai de făcut în continuare, încât ai rămas cu foarte puțin spațiu pentru întrebarea: „Eu cum sunt în toate astea?”

Nu orice perioadă dificilă este depresie

Cred că este important să spunem și asta, mai ales într-o perioadă în care folosim foarte ușor termeni din sănătatea mintală pentru a descrie aproape orice experiență neplăcută.

Tristețea nu înseamnă automat depresie.

Lipsa de chef nu înseamnă automat depresie.

O săptămână în care suntem obosiți și nu vrem să vedem pe nimeni nu înseamnă automat că avem o problemă de sănătate mintală.

Cu toții trecem prin perioade dificile.

Diferența apare atunci când schimbarea este mai persistentă și începe să afecteze felul în care trăim.

Dacă timp de săptămâni sau luni simți constant tristețe sau apatie, nu te mai interesează lucrurile care înainte îți făceau plăcere, ai foarte puțină energie, îți este greu să te concentrezi, te izolezi sau apare un sentiment constant de inutilitate, merită să fii atent la ceea ce se întâmplă.

Și nu doar intensitatea contează.

Contează și cât durează și cât de mult îți afectează viața.

Uneori oamenii se întreabă dacă „este suficient de grav” pentru a merge la terapie.

Dar nu trebuie să existe un diagnostic și nici să ajungi în punctul în care nu mai reușești să îți duci viața de zi cu zi pentru a cere ajutor.

Poți deveni foarte bun la a merge mai departe

Mulți dintre oamenii cu care lucrez au învățat foarte bine să se descurce.

Să fie responsabili. Să nu deranjeze. Să facă ce trebuie. Să rezolve. Să continue chiar și atunci când le este greu.

Și capacitatea asta i-a ajutat, probabil, foarte mult în anumite momente ale vieții.

Problema apare când „mă descurc” devine singurul mod în care știm să răspundem la ceea ce ni se întâmplă.

Ești obosit, dar continui.

Simți că ceva te consumă, dar continui.

Simți că ceva nu este în regulă, dar îți spui că nu este momentul să te ocupi și de asta.

Mai întâi trebuie să termini proiectul. Să treacă perioada aglomerată. Să rezolvi problema din relație. Să vină vacanța.

Și abia apoi o să vezi ce se întâmplă cu tine.

Numai că uneori acel „apoi” nu mai vine.

În interviul despre depresie spuneam că mulți oameni ajung în terapie abia când corpul spune stop. Când apar epuizarea, anxietatea, atacurile de panică sau sentimentul că nu mai pot continua în același fel.

Nu neapărat pentru că nu au observat deloc că le este greu.

Ci pentru că au învățat să se adapteze mai repede decât au învățat să se asculte.

Ce se întâmplă cu toate astea în terapie?

Cred că există foarte multă presiune în jurul ideii că, atunci când avem o problemă, trebuie să găsim cât mai repede o soluție.

„Cum scap de starea asta?”

„Cum fac să am din nou energie?”

„Cum mă întorc la cum eram înainte?”

Sunt întrebări firești. Când ne este greu, vrem să ne fie mai bine.

Dar uneori este important să nu ne grăbim atât de tare să scăpăm de ceea ce simțim încât să nu mai avem timp să înțelegem ce se întâmplă.

În terapia centrată pe persoană, nu pornesc de la ideea că există ceva în tine care trebuie reparat.

Mai degrabă, încercăm să facem loc experienței tale așa cum este ea acum, înainte să ne grăbim să o schimbăm.

Cum ai ajuns aici?

Ce se întâmplă în tine atunci când spui că nu mai simți nimic?

Cum este oboseala asta?

Ce ai dus mult timp fără să observi cât te costă?

Ce ai avut nevoie și nu ai putut spune?

Uneori, abia când nu mai încercăm imediat să schimbăm ceea ce simțim putem începe să înțelegem mai bine ce este acolo.

Iar din înțelegerea asta poate să apară și schimbarea.

Nu pentru că cineva din exterior ne spune ce ar trebui să facem, ci pentru că începem să avem din nou acces la propria experiență și la ceea ce avem nevoie.

Nu trebuie să ajungi la capătul puterilor pentru ca ceea ce simți să conteze

Poate încă mergi la muncă.

Poate încă ieși cu prietenii.

Poate oamenii din jurul tău nici măcar nu și-au dat seama că îți este greu.

Asta nu înseamnă automat că ai depresie.

Dar nici nu înseamnă că trebuie să ignori ceea ce simți până când lucrurile devin atât de grele încât nu mai poți să îți duci viața de zi cu zi.

Uneori, motivul pentru care oamenii vin în terapie este mult mai simplu:

„Nu mai vreau să mă simt așa.”

„Simt că ceva nu este în regulă, dar nu știu ce.”

„Fac tot ce trebuie și totuși nu mă simt bine.”

Și putem începe exact de acolo.

Nu neapărat cu un diagnostic sau cu o explicație.

Ci cu puțin mai mult spațiu pentru a vedea ce se întâmplă, de fapt, în tine.

În acest interviu apărut în Libertatea, vorbesc mai pe larg despre cum poate arăta depresia la tinerii din generația Z, despre atacurile de panică și despre momentele în care este important să cerem ajutor specializat.

Dacă te regăsești în ce am descris și vrei să începi un proces terapeutic, mă poți contacta aici.